SECŢIUNEA III: PRINCIPALELE SITURI “IPOTEŞTI-CÂNDEŞTI”

[p. 102]

CAPITOLUL 6: MUNTENIA DE SUD-VEST

Arealul are în compunere, în primul rând, situl eponim de la Ipoteşti, de pe malul stâng al Oltului inferior, apoi cele trei foarte importante aşezări de la Dulceanca (pe Burdea, afluent stânga al răului Vedea), în fine, alte câteva situri teleormănene de interes, fie sub aspect general, fie sub aspect strict ceramologic.

6.1. Ipoteşti

Aşezarea de la Ipoteşti a fost săpată în regim de salvare la sfârşitul anilor ’50, datorită prăbuşirii malurilor înalte ale Oltului, cea mai mare parte a aşezării fiind probabil distrusă în acest fel[11]. Deşi statutul de sit eponim presupune altceva, din aşezare au fost cercetate parţial doar acele complexe care s-a întâmplat să fie descoperite de râpa ruptă. Este vorba despre trei bordeie[12] de dimensiuni medii (3 x 2,5 m.), îngropate 0,4-05 m., cu podele amenajate sumar, fără lutuială, fără gropi de par sau laviţe, cu cuptoare scobite în lut, la colţul de SE[13]. În umplutură s-au găsit multe pietre arse, a căror noimă nu poate fi explicată de autorii raportului; pietrele nu provin deci de la fixarea vegetalelor pe acoperiş, ci de la o întrebuinţare repetată în foc. Chestiunea nu este

[p. 103]

aşa de rară şi curioasă, cel puţin nu acolo unde cursurile de apă aduc pietre de râu sau acolo unde piatra există în subsol; în zonele joase de câmpie, unde piatra este rară (Dulceanca, de pildă, sau zona Bucureştiului), locul ei este luat de “păpuşile de lut” – cum li se mai spune vălătucilor. Dacă există o singură întrebuinţare cu sens a vălătucilor – s-a găsit o explicaţie şi pentru pietrele arse[14].

În ceea ce priveşte inventarul locuinţelor – el conţine exclusiv ceramică şi nu are elemente de datare “clasice”, nici relativă, nici absolută. Între inventarul ceramic al celor trei complexe există diferenţe la nivelul pastei sau profilelor, care tentează autorii să vadă “faze”, dar care în opinia mea sunt oscilaţii fireşti pentru orice sit nelegat de o piaţă organizată a producţiei ceramice, aşa încât inventarul suportă definiţii globale. Predomină net ceramica lucrată la roată (cam 96% după socotelile autorilor, cam 90% după socotelile mele[15], legate de materialul ilustrat; diferenţa nu este esenţială); pasta acestei categorii este nisipoasă (uneori foarte nisipoasă sau cu pietricele mici), de culoare cărămiziu sau gălbui-roşcat; nu lipsesc descrierile “cenuşiu închis” sau “negricios”, însă nu este clar dacă faptul se datorează arderii secundare sau unui proces tehnologic reducător[16]. Autorii fac distincţia între ceramică lucrată la roată rapidă şi ceramică lucrată la roată lentă (de peste două ori mai puţin numeroasă). În legătură cu coexistenţa acestei sub-specii tehnologice există discuţii şi neclarităţi; s-a exprimat rezerva în legătură cu utilizarea reală a roţii lente (acţionată cu mâna, cu turaţie discontinuă) înaintea secolului al VII-lea[17], rezervă pe care personal am împărtăşit-o[18], dar prelucrarea statistică corelată pare să dea câştig de cauză autorilor raportului: din cele 27 de fragmente de calotă superioară, pe care putem expecta apariţia decorului, din sub-specia lucrată la roată rapidă, 10 nu sunt decorate (37%), în timp ce aceeaşi statistică aplicată sub-speciei modelate cu roata lentă arată 8 piese din 12, respectiv 67%[19]. În fine, la Ipoteşti apare o specie pe care am denumit-o a “decorului involuntar”. Aspectul va fi dezbătut la capitolul 8, dar îl amintesc pentru că, din câte se pare, este legat de orizontul timpuriu al culturii Ipoteşti-Cândeşti.

Ceramica lucrată cu mâna (5 fragmente superioare) nu este decorată, are în general acelaşi gen de pastă (uneori cu mai puţin nisip în compoziţie, similar ceramicii getice arhaice), sunt de culoare gălbui-brun sau gălbui-cenuşiu.

Probleme legate de situl eponim Ipoteşti sunt mai multe, dar vor fi revelate la momentul oportun. Problema problemelor este relativa puţinătate a materialului cât şi absenţa formelor întregi sau reconstituibile. Analiza pe jumătăţi de vas a produs 5 grupe mofologice; s-au realizat şi “portrete robot” a celor două specii tehnologice fundamentale, punând cap la cap datele prelevate pe jumătăţile inferioare şi superioare. Aceste date nu pot fi folosite decât de o manieră orientativă, iar situl nu poate intra într-o serie comparativă serioasă. Ipoteştiul îşi conservă însă importanţa, prin atestarea existenţei unui orizont cultural (probabil şi cronologic) net dominat de specia lucrată la roată, pentru vestul Munteniei[20]. Autorii studiului au considerat situl ca reprezentând cea mai

[p. 104]

timpurie etapă a culturii[21], probabil la finalul veacului V sau începutul sec. VI, şi nu cunosc nici un motiv pentru care această datare ar trebui contestată. Argumentul principal este, şi astăzi, raportul între tehnicile de modelare, similar epocilor anterioare[22], dar net distinct de grosul descoperirilor de epocă, datate larg în cursul sec. VI (sau mai târziu)[23].

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – Dulceanca

---

[11] ROMAN & 1978, p. 87; v. şi MORINTZ & 1962 a; într-o discuţie cu directorul Muzeului Judeţean Olt am aflat că totuşi, cel puţin aparent, o parte a sitului mai există şi că teoretic o nouă săpătură este posibilă; ideea în sine este tentantă, deoarece situl eponim al culturii este aproape o necunoscută, şi regret că nu am putut pune în aplicare această idee, datorită cooperării foarte dificile cu colegii din Slatina (experimentată deja pe situl de la Piatra-Sat, despre care voi reveni spre finalul capitolului); sper totuşi că acest lucru va fi posibil înainte ca ultimele complexe să fie luate de valurile Oltului.

[12] Ca şi alte ocazii, fac menţiunea că utilizez termenul “bordei” într-o accepţiune foarte largă, respectiv orice locuinţă cu baza adâncită în pământ mai mult de 0,15-0,2 m.; nu agreez noţiunea de “semi-bordei”, fiindcă nu există “bordeie” complet îngropate în pământ, iar oricare altă distincţie între “bordei” şi ”semi-bordei” este arbitrară. Discuţiile docte despre distincţiile “culturale” sunt nişte eşecuri catastrofale (din punctul meu de vedere), cel puţin până acum, fiindcă în nici unul din cazuri autorii nu par să ia în consideraţie absolut deloc solul pe care se face amenajarea, adică chestiunea de care se loveau în modul cel mai direct bordeenii din toate epocile. Experienţa acumulată pe diverse şantiere îmi spune că adâncimea până la care se sapă o amenajare de locuire este direct dependentă de calitatea sub-solului (pietros, nisipos, lutos), de obicei până la limita inferioară a lutului, respectiv limita superioară a nisipurilor. Fluctuaţii de adâncime medie, de la o epocă la alta, în acelaşi areal, par să existe, dar personal sunt înclinat să le pun pe seama unor modificări climaterice (perioadele foarte reci îndeamnă la o îngropare cât mai adâncă a locuinţei). Dacă cineva îmi va demostra contrariul – va primi calde felicitări din partea mea (pentru a demonstra, cu adevărat, va avea de muncit foarte serios!).

[13] ROMAN & 1978; chestiune mai puţin obişnuită în epocă; colţul “normal” în epocă este cel de NE; excepţiile apar numai datorită conformaţiei terenului; aici bănuiesc o înclinare a terenului spre NV (spre malul Oltului), ceea ce constrângea la amenajarea intrării în această direcţie (pentru a nu intra apa de ploaie în bordei), cât şi la construirea cuptorului pa latura sau chiar colţul opus, respectiv cât mai departe de apă.

[14] “Sticlă cu apă caldă”, de pildă. Pietrele de calcar au însă alte înţelesuri, legate de practicile metalurgice. Pietre de râu în cuptor am găsit însă chiar şi la Vadu Anei (la est de Bucureşti), unde practic nu există în mod natural, în special în complexe de sec. X (cele de sec. VII foloseau încă vălătucii; v. TEODOR E. 2000 a).

[15] Într-un studiu recent (TEODOR E 2000, p. 299, primele două rânduri) s-a strecurat o incredibilă dublă greşeală de “tipar” (aici de tastare): într-un comentariu de acest fel, referitor la prezenţa principalelor tipuri tehnologice, scrie “o predominare netă a ceramicii lucrate cu mâna (84%)”, fapt contrazis imediat apoi, atât de textul din rândurile următoare, cât şi de tabelul următor; se va citi “o predominare netă a ceramicii lucrate cu roata (89,6%)”; această ultimă cifră figurează corect, câteva tânduri mai jos. Greşeala îmi aparţine în exclusivitate.

[16] Chestiunea nu este lipsită de interes, fiindcă o ardere reducătoare, măcar pentru o parte a lotului ceramic, ar demonstra legătura acestui sit cu orizonturile culturale anterioare.

[17] Petre Diaconu, în mai multe ocazii publice, în ultimii ani.

[18] Este posibil ca uneori să fie folosită tot roata rapidă (de picior, cu turaţie continuă), dar mai stângaci, sau pe un material foarte nisipos sau chiar cu mult pietriş, care nu se pretează unei modelări la turaţie mare, situaţie în care urmele specifice pe care le lasă uneltele de modelare (spatule) pe pastă – nu mai apar. Distincţia nu este uşor de făcut (am fost personal pus în încurcătură de câteva ori), dar cred că ar trebui să se aibă în vedere un fapt suplimentar: utilizarea roţii cu turaţie mică şi discontinuă ar trebui să determine clare probleme de asimetrie a formei; aspectul nu se poate adjudeca pe fragmente mici (deşi acurateţea arcului de cerc se poate verifica dacă avem 20% din circumferinţa buzei), iar deformările se mai pot datora mânuirii neatente a vasului înainte de uscare.

[19] Mai multe comentarii, despre tipul de decor – în capitolul 8.

[20] Ipoteştiul şi-a conservat unicitatea, sub acest aspect, vreme de aproape 40 de ani. Aspectul s-a confirmat însă în vara lui 1997, pe şantierul de la Copăceanca-Teleorman (v. infra). De observat că aspectul cultural respectiv nu este cu claritate atestat în centrul şi nordul Munteniei (decât cu tiltu de pretenţie; se va discuta infra).

[21] ROMAN & 1978, p. 89-90; v. şi celelalte studii dedicate epocii, pentru opinii similare. Este cel puţin curioasă opinia lui Victor Teodorescu (1971, nota 49), conform căreia la Ipoteşti ar exista continuitate din faza I până în faza III (însemnând, în propria viziune, de la mijlocul sec. V până la începutul sec. VII, v. studiul citat, p. 112), ceea ce este maximal (trei bordeie – trei faze). Menţionez că contextul acestor consideraţii ale lui V. Teodorescu este unul pur ceramic şi este rezultatul tratării “ciob de ciob”.

[22] Vezi § 4.2.2. Aşezarea de la Cireşanu are un raport de 75% în favoarea ceramicii lucrate la roată.

[23] Din trimiteri bibliografice ştiu că există scurte note despre descoperirile de secol VI de la Drăgăneşti-Olt, din vecinătatea Ipoteştiului, alături de descoperiri aparţinând altor epoci (NICA & 1991); publicaţia nu mi-a fost accesibilă. Materialul se află în muzeul orăşenesc din localitate.